Emotii la nunta? Nu este treaba mea!
"Eram stresata incontinuu, pentru ca eram numai ochi si urechi in jur. Aveam rude din partea lui tata, din partea mamei, prieteni care nu apucasera sa se cunoasca inainte si unii se simteau stingheri. Sau asa mi se parea mie. Imi statea pe creier sa se simta toata lumea bine si eram receptiva la cum se simteau invitatii la nunta, mai mult decat mi-as fi dorit." (Mirela)
"Apoi, cand a inceput dansul oriental (o prietena se ocupa cu asta si am rugat-o sa-mi pregateasca un moment dansant la nunta). Au inceput mai tarziu decat era cazul si ma temeam ca invitatii nu mai au rabdare. Apoi am auzit niste babe de-a vrut mama sa le invit (scuze, dar ma enervez cand imi amintesc) comentand, ca si cand era nunta lor. Si ma temeam sa nu influenteze parerea altor rude si sa nu ajunga la urechile Adelinei (prietena mea dansatoare), ca sa nu se simta ea aiurea.
Temerile astea ma apasau, pana mi-am dat seama, adica mi-am amintit ce m-a invatat o prietena terapeut. M-am oprit si m-am gandit, apoi efectiv mi-am rostit mie, cu voce tare, sa ma aud: "Cum se simte Adelina este treaba ei. Am invitat-o pentru ca ii pretuiesc dansul si daca eu imi dau seama ca sunt aici niste persoane in varsta reticente, a caror parere nu conteaza, isi da si ea seama de asta. Nu are nevoie sa o apar si sa o cocolosesc ca pe un copil mic."
Sau: "Nu este treaba mea sa am grija de sentimentele celorlalti. Nu trebuie sa regizez eu cine cu cine vorbeste, cine langa cine se aseaza si daca se simt in largul lor. Invitatii mei isi pot gestiona si singuri emotiile lor, nu au nevoie de o mamica. Eu nu sunt responsabila si de emotiile lor!"
Si imi tot aminteam asta, ori de cate ori ma preocupa ce fac ceilalti. Si m-a ajutat, concret. Parca mi-a dezlegat mintea de ganduri automate si sufletul de emotii negative."
Emotii la nunta? Am familia aproape!
"Sora, mama si doua prietene (domnisoare de onoare) m-au ajutat foarte mult". (Ana-Maria)
"Eram emotionata si deja obosita, ma simteam cu nervii intinsi la maxim, dar de bucurie, dar tot intinsi la maxim! Eram o zapacita, nu mai stiam ce am de facut. Iar daca ma impiedicam in rochia de mireasa sau cineva ma striga de doua ori ca sa il aud, ma simteam prost si imi venea sa izbucnesc in plans!
Clar era de la emotii si de la nesomn, dar nu mai stiam cum sa ma linistesc. Asa ca le-am chemat pe fete, pe domnisoarele de onoare si ne-am retras intr-un separeu, unde... am izbucnit in plans! Si am plans, am stat vreo 10 minute, de s-au nelinistit oaspetii, dar am trimis-o pe una din ele sa instiinteze pe Adi (mirele), pe mama si sora mea ca sunt bine si sa-mi preia atributiile de gazda.
Fetele ma cunosteau de mica, asa ca ma intelegeau. E tare bine sa ai pe cineva aproape in momentele delicate, emotionante! Am plans si m-am descarcat, gata!"
Emotii la nunta? Le-am verbalizat verde in fata!
"La nunta mea, ca la orice eveniment din familia noastra, s-au aciuiat niste invitati... mai putin invitati. De fapt, i-am facut maica-mii pe plac si am chemat-o pe nasa-sa... in fine. O cucoana, fata batrana, care a venit dintr-o datorie familiala, dupa cum de altfel a fost si invitata, deci fara pic de drag sau, dupa cum vom vedea, respect.
Din acelasi soi s-a dovedit a fi si partenera unui prieten din copilarie, pe care o stia doar de 3 luni, dar bineinteles ca au sosit impreuna. (Si ca la scurt timp dupa s-au si despartit!) Pe scurt, cele doua "domnisoare", desi din generatii foarte diferite, s-au cunoscut si s-au imprietenit teribil la mine la nunta. Atat de bine s-au inteles, ca m-am trezit in spatele lor cand isi impartaseau una alteia confidente despre... mine!" (Loredana)
"Ei, acuma imagineaza-ti! Alea da, emotii la nunta! Am prins cred ca doua minute de discutie, dupa care le-am intrerupt. Deci cucoanele nici nu ma cunosteau direct, decat din zvonuri si ce le mai povestisera mama si prietenul asta al meu, si isi dadeau cu parerea ca, la cum ma agit la nunta, inseamna ca sunt genul iritabila, fitoasa, nerabdatoare cu barbatul. Ca imi place sa domin, ca si pe organizarea nuntii mi-am pus amprenta, in loc sa las pe cine trebuie sa isi faca treaba... asa auzisera ele!"
M-am umplut de nervi si mi-a venit sa plang, si cred ca asta era exact adrenalina de care aveam nevoie, ca sa merg pana la capat. Mi-am dres vocea (ca-n filme) si le-am spus verde in fata ca le rog sa continue discutia la o cafea, separat, dupa ce incheiem petrecerea, sau altfel le invit direct acum sa plece. Ca este nunta mea, ca nu ne cunoastem si ca prefer sa nu ma barfeasca nimeni la propria nunta. Ca n-au decat sa o faca la seminte in fata scarii, daca le roade atat de tare profilul meu de personalitate. Dupa care le-am indicat unde este bufetul, sa isi ia niste apa, daca se simt lezate... ca eu ma simt. Si am plecat.
Dar cum m-a simtit dupa...! Eliberata! Demna! Sincera! N-a plecat niciuna dintre ele, dar nici nu am mai schimbat vreo vorba dupa."
Emotii la nunta? Nu si ale invitatilor
"Mie toata lumea mi-a spus ca sunt rece si distanta. Nu eram distanta, fratilor, eram prinsa in ale mele. Nu ma puteam ocupa si emotional de invitati, nici macar de prieteni. Pentru ca eu ma maritam, nu voi! Si aveam nevoie sa imi traiesc evenimentul si emotiile mele, nu pe ale voastre!" (Madalina)
"De fapt, era si o strategie ca sa raman lucida si organizata. Pentru ca ma simteam foarte emotionata. Ma concentram in mine. Pe ceilalti ii pupam si ii intampinam, atat cat puteam, cumva automat, ca nu aveam energie sa ma intind la vorba si sa fiu acolo pentru ei. Da, am luat distanta, eram foarte prinsa in mine si in eveniment, adica stiam sa ghidez, sa intampin, sa sa fiu pe faza, sa le fac cunostinta invitatilor.
Dar cand ma felicitau si imi urau Casa de piatra, sau unele rude lacrimau, chiar si prietena mea cea mai buna... eu nu empatizam, nu. Le multumesc, eram atenta cu ei dar nu puteam sa fiu prezenta acolo, ca eram eu destul de coplesita de eveniment. Am refuzat sa ma deschid emotiilor lor, atunci. Cei mai multi m-au inteles."
Tu ai avut sau crezi ca o sa ai emotii la nunta ta?
